Există trei tipuri de evazionişti: Câţiva nu vor: ei n-au de gând să plătească vreodată de bunăvoie. Alţii nu pot, pentru că taxele sunt prea mari. Iar cei mai mulţi nu cred: de ce să laşi statul să-şi bată joc de nişte bani munciţi.
Vrem să scoatem la lumină banii din evaziunea fiscală? Va fi imposibil să ajungem la prima categorie până nu trecem de ultimele două. Nu încasările bugetare sunt adevărata problemă, ci cheltuielile.
Ce se poate face:
1. Ajustarea cheltuielilor la încasări. Orice mărire de taxe are acelaşi rezultat ca şi inflaţia. Reduce din puterea de cumpărare. Atunci când nivelul de fiscalitate este exagerat, cum e cazul impozitării muncii, el ruinează companiile şi trimite angajaţii în economia neagră.
2. Eliminarea deficitelor cronice. Într-un ciclu de 10 ani trebuie să fie nu doar ani cu deficit, ci şi ani cu excedent. Se poate folosi următoarea regulă: cheltuielile din anul curent nu pot depăşi veniturile din anul precedent. În felul ăsta, bugetul are şi o componentă anticiclică: atunci când încasările cresc - apare excedent, iar deficitul apare doar în anii de scădere.
3. Ipotecarea bugetelor. Fiecare contribuţie să aibă o destinaţie clară. De exemplu: impozitul pe venit merge pentru plata pensiilor, impozitul pe profit pentru ajutoare sociale, TVA se împarte egal între educaţie şi sănătate etc. Fiecare sector ştie exact pe ce tip de contribuţie se bazează şi ştie că trebuie să se ajusteze la încasări.
4. Insolvenţa ordonatorilor de credite. Cine vrea să se împrumute, se împrumută în nume propriu. Cine nu poate da banii înapoi poate declara insolvenţa, fără ca statul să aibă vreo obligaţie la bailout. De exemplu, judecătorii n-au decât să dea Curtea în judecată pentru sporuri şi să câştige. Dacă Curtea n-are bani, să plece cu pupitrele acasă!
5. Administrarea
privată, competitivă, a serviciilor administrative, de la accesarea fondurilor europene până la investiţiile publice mari, de talia autostrăzilor. După sistemul vechi, până acum nu s-a făcut aproape nimic.
|
Trimite pe YM!
|
[A+]
[A-]
